Leaving Romania, never easy

I'm leaving tomorrow for Bucharest and on Saturday for NYC. It felt great to live with and for people for a month. I went to the seaside, to the villages around my town, I shared great moments with my friends. I cooked with my mom, went to Tom si Jerry almost every day with my friends, read Formula As and Idei in Dialog, re-discovered Kusturica, discovered Jean-Luc Godard because of my lovely Liana. I confessed my love for people (though Moni got me thinking when she said that I might be doing it for the show). Here, I feel that the inner world is as important as the outer world. I don't want to judge countries and their people, since subjectivity would prevent me from being fair. My holiday chill Romanian me is radically different from my nerdy stressed out American me and this highly interferes with my perceptions. I am stressed out therefore I am. Stress is such a great catalyst for intelectual development, when lack of sleep reduces the enzymatic activity of passion. In the short run, it functions great by blocking the reaction of the immune system and ensuring that all your body's supply is directed where is needed.
These intermezzos are always difficult, and I find it hard to extract myself from this big box of emotions that is Romania. I'm still not sure that I'm getting the most out of my American experience. Maybe I work too much when I should be studying more (though it feels good that I'm financially independent from my parents- but not from Ion), maybe I don't take advantage of the city's vibrant atmosphere (though this summer my friends were so lively and it was addictive). During the academic year, I have little time to think of much beyond the next problem set, or the essay that is due tomorrow, or the extracurriculars or the jobs or all the things that I'm supposed to do in the lab or the (many) midterms. I'm overwhelmed and weekends are for going out and disconnecting so that we can refresh the enthusiasm for next week's intense work schedule. Core classes are a delightful mix of academia and fun. Seminars with 20 people, where besides the professsor's lecture (who is most of the times a graduate student), people are encouraged to discuss on texts that are of historical importance. It is always interesting and people get so excited about things. Still, having so many deadlines every week is stressful. Alex and I joked how in high school we only had one deadline: the olympiad. For now, I want to think that this is the right thing to do: submit faithfully to an educational system that is definitely greater than myself ( oh, I'd make a great Muslim). I'm giving it my freedom, so that it can mould me into something, anything, something beautiful I hope.
I found a piece of writing from last year, trying to conclude what America meant to me after one year. I don't know anymore. I think I am more tolerant and more realistic now. After two years, everything seems so much more and so much more complicated. Here it is:


Cand eram mica, visam sa locuiesc intr-un oras mare mare, cu infinite posibilitati si infinita diversitate umana. Baia Mare, era, paradoxal, mult prea mica pentru visele mele, asa ca intrupasem acest ideal in Bucuresti. Am citit pe vremea aceea multa literature care ma ajuta sa imi proiectez viata in viitorul meu bucurestean: cam toate romanele si nuvelele lui Eliade (mosii care discutau filozofie in baruri nu erau de gasit in Baia Mare, dar, credeam eu, aveam sa ii gasesc cu siguranta in Bucuresti), Calea Victoriei a lui Cezar Petrescu, Bucurestiul tineretii mele de Ion Minulescu, Cismigiu & Co. de Grigore Bajenaru. Mizeria lui mi se parea ca boema, iar aroganta locuitorilor lui indicatorul unor puternice si interesante personalitati. Prima mea iubire a fost, evident, din Bucuresti. Cred ca numarul lacrimilor pe care le-am varsat pentru el a fost semnificativ mai mare decat numarul cuvintelor pe care le-am schimbat cu el. Aveam nevoie de o poveste imaginara dramatica care sa creeze o punte intre mine si acest oras al tuturor posibilitatilor.
Acum traiesc intr-un oras mare mare, care nu e Bucuresti, ci New York, un microcosmos al intregii lumi. Nu ma lega de el nici o poveste dramatica. Doar norocul. Dupa terminarea liceului, am decis sa aplic la universitati americane in urma unei incurajari din partea lui Dragos. Daca el ar fi zis ca nu am nici o sansa, asta era. As fi mers la Poli sa urmez ingineria chimica, in orasul visurilor mele. Ideea mea de universitate Americana in care as fi integrata era un spatiu izolat de lumea reala, o comunitate dedicata exclusiv cunoasterii. Am aplicat la Columbia University in the City of New York, aproape opusul a ceea ce imi doream, fiind situate in mijlocul valtorii vietii reale si al ispitelor ce te pot abate de la calea cea dreapta a cunoasterii. Asta pentru ca aplicatia era scurta si nu exista limita de cuvinte la eseul personal, ceea ce mi-a permis sa trimit eseul meu despre relatia mea cu chimia ca joc, interes, furie si pasiune. A fost un risc mare, caci lumea cataloga acest eseu ca fiind prea emotional pentru a fi digerat de pragmaticul spirit American. Am avut mare noroc. Probabil tocmai acest eseu m-a facut sa par interesanta, printre atatia tineri mult prea concentrate pe a intelege infinitul lumii exterioare pentru a da vreo atentie infinitului lumii interioare. De fapt, asta nu e neaparat o optiune, ci o constrangere a unui anumit tip de mediu: comunismul sau orasele de provincie: cand exteriorul e insuficient, ce iti ramane de facut e sa te intorci in interior, sa il asculti pe Socrate si sa te cunosti pe tine insuti, sa mergi cat mai adanc in tine insuti , sa te construiesti si sa te intelegi. Pe tine si pe ceilalti. Dar eu nu am trait in comunism, ci doar imi cauta scuze pentru lipsa mea de interes pentru lumea asta mare si, cred acum, fascinanta.
Infinitele posibilitati, oh da, sunt. Pe plan academic, cultural, personal. De cand sunt aici mi-am modificat radical limitele perceptiilor: de distanta, in sus, si de volum, in jos. Douazeci si cinci de strazi de mers pe jos( cam jumate din Baia Mare) mi se pare putin, iar o cantitate de 50 de microlitri risipa de substanta. Locuiesc intr-o tara in care algocalminul nostru cel de toate zilele e interzis. Probabil din exacerbarea unui pericol avand o probabilitate infima, sau probabil din cauza concurentei acerbe de pe piata farmaceutica.
La liceu, am crescut ca niste plante salbatice. Am avut profesori desemnati ca fiind buni pedagogi si care sa nu ne streseze, ca noi sa putem face performanta in domeniul preferat. Eram liberi pe atunci. Americanii nu sunt chiar liberi in liceu. Ei sunt constienti ca trebuie sa se cultive, sa experimenteze, sa calatoreasca, sa faca, sa ajute, sa progreseze si ca niciodata nu e prea mult pentru CV-ul impresionant ce il vor prezenta universitatilor la judecata de apoi a aplicatiei. Noi eram liberi. Atat de liberi incat ni s-a facut frica si a trebuit sa ne cream noi o structura, sa ne inlantuim de un ideal, ca sa nu ne pierdem coplesiti de atata libertate. La noi, Olimpiada pare o alegere populara de a te inlantui de un ideal. Nu e neaparat pasiune pura ce da pe dinafara, ci uneori e sete de faima.
Pe atunci, il citeam pe Cioran, iar mai apoi pe Noica pe vremea cand inca nici macar nu auzisem de incalzirea globala. Mai apoi, impreuna cu Mita si cu Nicu scriam eseuri despre Dumnezeu si prietenie si vroiam sa publicam o carte. Ne grabeam, ne epuizasem experienta celor 17 ani ai eram constienti ca in floarea tineretii noastre consta valoarea scrierilor noastre. Nu s-a materializat. Acum, scriu despre politica si filozofii ecologice. Inteleg, acestea sunt lucruri de o importanta prioritara si globala. Oamenii pot trai foarte bine fara mofturi ca transcendenta sau sufletul care vibreaza la unison cu tine, dar ce te faci cand te izbesti de lucruri concrete, daca te bombardeaza Al-Qaeda sau daca pamantul, agresat de noi se intoarce impotriva noastra? Mai bine ne concentram forta analitica intr-acolo, s-ar putea sa facem o diferenta. Si totusi, era frumoasa acea dulce feerie tinereasca, acel dans haotic al gandirii disconectate de pragmatism.
De la vise cu Craddle of Filth sustinand un concert intr-o catedrala gothica am ajuns la vise cu talibani, talibani a caror agresivitate e reala si nu doar scenica, in Vama Veche, tot o catedrala, a libertatii, sau poate a farmecului decadentei.
Studentii sunt diversi si atat de frumosi prin diversitatea lor. S, o viitoare inginera, crede ca toti oamenii cu probleme psihice ar trebui impuscati ( ce am mai studia noi la literatura sau pentru cine as mai sintetiza eu medicamente?), C simte cu toate fiinta lui ca matematica e regina stiintelor si ca restul disciplinelor sunt triviale( eh, ce te face daca te trezesti cu ceva substanta organica, o trivialitate, in bautura?), iar J e mereu high, simte ca viata academica ii limiteaza creatia (ca si de altfel toti poetii din generatia Beat, care nici unul nu au terminat Columbia, dar sunt mentionati cu mandrie printre absolventi). M si-a petrecut vara construind case pentru mexicanii saraci (nici noua nu ne-ar strica o asemenea contributie dupa valul recent de inundatii) iar L se simte vinovata ca nu s-a nascut neagra si doreste sa devina medic intr-o tara din lumea a treia.
Aici oamenilor le pasa. De politica, de copiii bolnavi de SIDA, de oamenii din lumea a treia, de literatura, de ecologie, de curriculum vitae. Mai putin de tine ca individ. Viata e un continuu teatru pe scena vietii. Intalnirile cu oamenii sunt preponderant in scopuri practice: iau cine impreuna, joaca tenis impreuna, organizeaza un club de literatura economica impreuna. In orasul care nu doarme, intr-o lume nebuna aflata in continua acceleratie, cine mai are timp sa existe cu si pentru oameni?
In New York, diversitatea ia o alta forma. Metroul e o adevarata parada a umanitatii, black & white. Omul anonim care sta in dreapta ta in metrou poate sa devina oricand semnificativ pentru tine. Ca asta nu se intampla, sau ca atunci cand se intampla acest lucru nu are neaparat conotatii positive, asta nu e essential. E frumos acest posibil, acest continuu flux de revarsare a diversitatii, culturii si a informatiei. E infinita posibilitate, asa cum am visat-o odata, demult, intrupata in Bucuresti. Un copil intr-un carucior tipa in metrou. Ma uit la el si ii zambesc, imi zambeste si el, iar apoi tipa si mai tare pana cand oboseste. Cand a fost ultima data cand ati strigat de atata fericire? E statia mea: Strada 116, Columbia University. Andrei spune ca nu e magie, ci totul se reduce la probabilitati. Da, a fost o fericita implinire de probabilitate ca am ajuns aici. Dar e atat de frumos, cu bune si cu rele, incat e magic.